Provizioane pentru concedii de odihna neefectuate

Intrebare: Potrivit pct. 338 din Reglementarile contabile privind situatiile financiare anuale individuale si situatiile financiare anuale consolidate aprobate prin OMFP nr. 1802/2014 (reglementari), sumele datorate si neachitate personalului pana la sfarsitul exercitiului financiar sub forma concediilor de odihna se inregistreaza pe seama datoriilor atunci cand suma lor este comensurata in baza statelor de salarii sau a altor documente care sa justifice suma respectiva, respectiv pe seama provizioanelor in lipsa acestor state sau documente.

De aici deriva o practica larg raspandita potrivit careia, volens nolens, entitatile economice constituie anual provizioane la nivelul sumelor aferente zilelor de concediu de odihna neefectuat de catre salariati. Asa cum prevede pct. 369 alin. (1) din Reglementari, Provizioanele sunt destinate sa acopere datoriile a caror natura este clar definita si care la data bilantului este probabil sa existe sau este cert ca vor exista, dar care sunt incerte in ceea ce priveste valoarea sau data la care vor aparea.

De asemenea, conform art. pct alin. (1) din acelasi act normativ, un provizion va fi recunoscut numai in momentul in care:

- o entitate are o obligatie curenta generata de un eveniment anterior;

- este probabil ca o iesire de resurse sa fie necesara pentru a onora obligatia respectiva;

si

- poate fi realizata o estimare credibila a valorii obligatiei.

Daca aceste conditii nu sunt indeplinite, nu va fi recunoscut un provizion.

La prima vedere, toate conditiile enuntate de norma sunt indeplinite de un concediu de odihna neefectuat: obligatia se refera la exercitiul in curs (in care se constituie provizionul), iesirea de numerar pentru stingerea ei este certa, estimarea este perfect credibila. Doar ca, inclusiv pentru a da curs indicatiilor de la pct. 369 alin. (2) din Reglementari, care spun ca IPentru stabilirea existentei unei obligatii curente la data bilantului, trebuie luate in considerare toate informatiile disponibileI, o analiza la obiect poate aparea ca un demers normal.

Astfel, potrivit art. 150 alin. (2) din Codul Muncii, in cazul in care salariatul, din motive justificate nu poate efectua integral sau partial, concediul de odihna anual la care avea dreptul in anul calendaristic respectiv, cu acordul persoanei in cauza, angajatorul este obligat sa acorde concediul de odihna neefectuat intr-o perioada de 18 luni incepand cu anul urmator celui in care s-a nascut dreptul la concediul de odihna anual. In continuarea aceluiasi articol, la alin. (3) este formulata precizarea fara echivoc potrivit careia compensarea in bani a concediului de odihna neefectuat este permisa numai in cazul incetarii contractului individual de munca.

Prin urmare, dreptul la odihna anual restant ar trebui efectuat in primele 18 luni care urmeaza anului in care s-au inregistrat restantele (12 luni in anul n+1 si 6 luni in anul n+2), iar obligatia de plata a entitatii pentru concediile de odihna neefectuate, ca suma achitata suplimentar, se naste in relatie doar cu salariatii al caror contract individual de munca inceteaza (inainte de efectuarea zilelor legale de concediu de odihna).

Ce ar insemna asta in termeni reali?

Pentru un salariat care are dreptul la 30 de zile de concediu dintr-un total de, sa zicem, 200 de zile lucratoare anual, si care ia doar un concediu de doar 10 zile, societatea plateste:

- 190 de zile lucrate;

- 10 zile concediu de odihna.

In anul urmator, salariatul efectueaza atat concediul de odihna aferent anului curent, cat si diferenta din anul precedent. In atare conditii, societatea plateste:

- 150 de zile lucrate;

- 50 zile concediu de odihna (30 exercitiul curent + 20 exercitiul precedent).

Cu alte cuvinte, daca societatea ar constitui o obligatie pe seama provizioanelor pentru concediul de odihna neefectuat (si care s-ar efectua in exercitiul urmator), imperios necesar ar trebui sa aiba in vedere o masura in oglinda sub forma diminuarii obligatiilor de natura salariilor platibile pentru zilele efectiv lucrate (numarul de zile de concediu de odihna diminuand numarul de zile in plata pentru munca efectiv prestata). Or, chiar si fara a fi enuntat explicit, este evident ca un provizion devine necesar atunci cand este vorba de situatii aflate in afara intrarii si iesirii de resurse corespunzator unui ciclu de operatiuni curente, asa cum este derularea relatiilor de munca in conditii de continuitate.

Pe de alta parte, o obligatie de plata, fara diminuarea altor obligatii apare pentru enitate, adica devine curenta, doar la momentul la care se incheie contractul de munca al salariatului care nu si-a efectuat concediul de odihna. Numai ca in acest caz, nu se poate vorbi de incertitudine cu privire la valoarea sau data la care aceasta situatie va apare, ci de incertudinea de aparitie a insasi situatiei care ar genera iesirea de resurse. O incertitudine dominata de o probabilitate ce poate fi rezonabil considerata ca eminamente nesemnificativa. Fata de toate cele de mai sus, va adresam rugamintea de a emite un punct de vedere, desigur prin raportare la prevederile din norme, dar axat preponderent pe logica emanata de aceste norme, cu privire la justetea constituirii provizioanelor pentru concediile de odihna neefectuate.